Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul
lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra
odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpânit în Galileea, a luat
mai întâi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, şi a
petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea Irodiadei,
femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel
la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei desfrânate, a gonit pe
femeia sa cea dintâi după lege şi a luat-o pe ea, femeia fratelui său -
împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se
cădea s-o ia pe dânsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută
dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă
văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat
după sine fii. Însă sunt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe când trăia
Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi mare rău i-a făcut,
făcându-se ca un răpitor desfrânat şi amestecător de sânge.
Irod făcând o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfântul Ioan
Botezătorul, râvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor
omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe Irod
înaintea tuturor, ca pe un desfrânat şi răpitor - apucătorul soţiei
fratelui său -, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui
Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce
pe Ioan în temniţă, legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mânia
asupra sfântului şi voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o
însuşi Irod şi păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod
n-a voit să-l omoare, ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfânt, şi
pe care mai înainte îl asculta cu plăcere şi luând aminte la cuvintele
lui, multe le făcea bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa
de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei
zice: Vrând să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un
prooroc... Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare,
de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan
Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dânsul numai
prin închisoare, vrând să închidă gura cea netăcută a mustrătorului
său.
Sfântul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se adunau la dânsul
ucenicii lui, pe care el, învăţându-i mult la viaţa cea îmbună-tăţită şi
după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre Mesia, Care venise
acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dânşii, precum se povesteşte
în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos,
a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-l întrebe pe el: Tu eşti Cel ce
va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu doar că neştiind de El, a trimis
ca să-l întrebe, căci cum nu-L ştia pe Acela pe Care el L-a botezat?
Cum nu ştia el pe Sfântul Duh pe Care L-a văzut pogorându-se peste Iisus
şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-i, şi el însuşi i-a mărturisit,
arătându-l cu degetul şi zicând: Iată mielul lui Dumnezeu... Ci că
ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul
Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca
să mântuiască neamul omenesc.
După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a săvîrşi ziua
naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari
şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest
ospăţ, fiica Irodiadei, jucând şi placând lui Irod şi celor ce şedeau cu
dânsul, a cerut de la dânsul - după povaţa maicii sale cea rea, - capul
Sfântului Ioan Botezătorul. Deci, ea a câştigat ce a cerut, căci Irod
se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie.
Ticălosul, nevrând să-şi calce jurământul, nici să mâhnească pe
jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea
să ucidă pe Ioan, şi, uitând sfinţenia aceluia, s-a umplut de
îndrăzneală spre vărsarea sângelui cel nevinovat; şi, trimiţând îndată
pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui Ioan şi să-l aducă
pe tipsie.
Astfel Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniţă,
noaptea târziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada.
Sfântul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urât s-a numit cină.
Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit până noaptea
târziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin jucarea
fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvârşit acea nedreaptă ucidere.
Deci, aducându-se pe tipsie capul Sfântului Ioan în mijlocul acelui
ospăţ, picurând încă sângele - precum spun unii -, acel cap a grăit
aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui
Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă
la ospăţul acela, când au văzut capul de om, aducîn-du-se pe tipsie ca o
mâncare şi, curgând sângele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!
Jucătoarea, luându-l în mâini, fără temere l-a dus la maică-sa.
Irodiada, luându-l, înţepa cu acul limbă care mustra fărădelegea lor.
Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu
trupul, pentru că se temea să nu învieze când se va lipi capul de trup,
şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luând în noaptea aceea
trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a
îngropat Irodiada în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns şi
necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, când
se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.
După uciderea Sfântului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a
făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul
nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru
noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostaşii
săi, ocărind şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă şi
L-a întors la Pilat.
După acestea n-a zăbovit izbândirea lui Dumnezeu asupra ucigaşului
de prooroc şi a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte
sângele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui - precum de demult al
lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lângă alte fărădelegi, şi
batjocora făcută de dânsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică
pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.
Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă cu
Irodiada şi cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind
să-şi răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, a
adunat putere de oaste şi s-a dus asupra lui Irod. Asemenea şi Irod,
adunându-şi puterea sa, a ieşit împotriva lui Areta. Deci, fiind război
tare din amândouă părţile, ostaşii arabilor au biruit pe ai lui Irod, şi
i-a biruit cu tăiere mare, cazând toată puterea lui Irod, abia scăpând
numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de
stăpânirea tetrarhiei sale şi de toate bogăţiile. El a fost trimis în
surghiun împreună cu desfrânata şi cu fiica ei, mai întâi în Lugdunum,
cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.
Acolo s-a sfârşit în strâmtoare şi în rea pătimire, văzând mai
întâi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind
vreme de iarnă, ea a voit să treacă râul, care se numea Sicoris, pentru o
trebuinţă oarecare şi, mergând pe gheaţă, s-a rupt gheaţa sub dânsa şi
s-a afundat până la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheaţa i-a
strâns grumazul foarte tare, încât atârna cu trupul în apă, iar capul îl
avea pe gheaţă. Ea a stat aşa spânzurata, până ce gheaţa cea ascuţită
i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducând pe sub gheaţă stârvul ei cel
necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod şi Irodiadei,
precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de
sabie, ci de gheaţă. Aşa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu,
jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al
Sfântului Ioan.
După aceasta şi acel nelegiuit ucigaş Irod cu spurcata Irodiada, au
pierit cu zgomot; căci se povesteşte despre dânşii că i-au înghiţit
pământul de vii. Sfântul Ioan, precum în viaţa sa, tot aşa şi după
sfârşit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucând
înainte de pogorârea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe
Dumnezeu, cel ce S-a arătat în trup şi a veselit pe sfinţii strămoşi, cu
care, după stricarea iadului, scoţându-se de acolo, după învierea lui
Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăţie; ca un
feciorelnic, ca un vieţuitor în pustie, ca un învăţător şi
propovăduitor, ca un prooroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător şi
ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povăţuiască şi pe
noi la calea adevăratei pocăinţe şi să ne învrednicească Împărăţiei
cereşti, Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Sursa;doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu